Costul vietii

Acum cateva zile, nu stiu cate, stau prost cu aritmetica si unu plus unu nu intodeauna imi da doi, m-am regasit intr-o discutie fara un topic anume. De obicei evit genul asta de discutii libere, in care participantii schimba idei si subiecte la fel de usor precum Liz Taylor schimba soti, pentru ca nu aduc decat dureri de cap si mult efort din partea mea de a retine franturile interesante.

La un moment dat s-a ridicat problema costului vietii in Romania moderna. Habar nu am cum s-a ajuns in punctul ala, asta-i problema cu discutiile din poiana lui Iocan, nu au intrare in subiecte si rareori iesire. Si gandul mi-a sarit automat la cosul zilnic al lui stolojan, la brisca si branza muntenilor, la slana si patlagica dobrogenilor si tot asa.

Incepusem sa calculez mental cat te costa azi sa iti asiguri un trai decent fara carente mari dar si fara mofturi si indulgente. Cat costa o intretinere medie, benzina pentru o masina decenta, sau abonamentul la troleu sau metrou, cat naiba costa salamul ala de l-am cumparat saptamana trecuta si care acum se usuca in frigider, cam cat sporovai la telefon si cat e dialog strict necesar si tot asa. Si cum toate asta implicau cifre, sume, scaderi si medii aritmetice, capul a inceput sa-mi vajaie destul de repde.Era prea complicat. Prea multe variabile, prea multe sume si componente.

Totul in viata e modelat dupa principiul simplitatii. Viata insasi e ceva extrem de simplu. Te trezesti, mananci, dai afara ce ai mancat ieri (nu neaparat in ordinea asta), te hidratezi dupa necesitati, te culci si maine o iei de la capat. Nu-i vina nimanui ca noi o complicam inutil. De fapt e vina noastra dar, cum omul e cel mai iertator cu greselile lui, si pe altcineva nu prea mai avem sa dam vina, o sa concluzionam ca nu e vina nimanui.La o simpla analiza se poate observa fara prea multa durere de cap ca nevoile de baza ale omului modern nu difera cu mult de cele ale omului ce manuia bata si piatra. Cineva, undeva in firul timpului a vrut insa sa doarma pe o saltea de paie in loc de o blana pe stanca, si a vrut sa manace fara sa fie nevoie sa isi prinda singur cina (suspectez o combintie de lene si istetime aici, dar nu e momentul pentru paranteza asta) si uite asa au aparut problemele. De acolo pana la Orbit, Coca-Cola, McDonalds, Nokia si Colgate nu a fost mult. Doar un caz de “nu ar fi mai simplu daca…” sau “daca pot, de ce nu ?”

Costul vietii, ca si viata in sine trebuie sa fie ceva simplu. Costul insusi este o notiune elementara, menita a fi priceputa de oricine: Vreau X, ma costa Y. Nu toti stiu sa adune, sau sa compuna ecuatii complexe, si sincer nici nu ar trebui sa fie nevoie. Cu totii evoluam in ritmul celui mai lent, asa ca daca vrem sa ajungem undeva in timp cat de cat util, e cazul sa facem lucrurile suficient de simple incat sa fie la legendara minte a cocosului (Niciodata nu am inteles zicala asta. Am inteles ce vrea sa spuna dar nu am inteles de unde si pana unde mintea cocosului.) In plus, conceptul de cost este unul fundamental. Este o notiune de baza in viata jurnaliera fiindca orice costa. Oricat de mic si insignifiant, oricat de abundent ar fi, exista o eticheta cu un cod de bare atasat, chiar daca uneori nu-l vezi decat mult mai tarziu.

Si uite asa, din nevoia naturala de a simplifica pe cat posibil orice (nu am sa uit niciodata cum George Carlin a simplificat cele 10 porunci reducandu-le la doar 2) poti gasi un raspuns scurt si concis, simplu de inteles si universal valabil pentru mai orice intrebare.

Revenind la intrebarea de acum un scroll si jumatate, umila mea parere este ca costul vietii in Romania moderna, este acelasi ca orinde. E costul standard pentru viata si anume timpul. In ziua de astazi, ca si intodeauna, sa traiesti te costa timp.De ce timp ? Simplu. Am zis deja ca totul costa, si cum deja traim, cu totii trebuie sa platim pentru asta. Resursele fiecaruia dintre noi variaza in functie de o miriada de factori pornind de la pozitie geografica si pana la pozitie sociala dar singurul lucru pe care il avem cu totii la dispozitie, singura resursa ce nu lipseste nimanui in viata este timpul. Este moneda de schimb universala pe care o avem cu totii… si care face conceptul de cost sa fie uniform si… simplu pentru toti.

Stiu, poate ca am divagat putin de la sensul intrebarii originale dar pana sa revin eu cu concluziile mele, discutia sarise doua subiecte si ajunsese la biberoane si tetine de latex versus tetine de silicon. Ceea ce m-a dus cu gandul la fimiu’ si la refuzul lui capos de a intelege ca dusumeaua e mult mai dura decat salteaua patutului in care topaie si ca urmare e o idee buna ca din pat nu se coboare cu capul innainte.

Asta e alta chestie pe care o urasc la stilul conversational liber ales, ca ma pune pe drumuri ajung sa ma pierd pe ganduri iar asta nu intodeauna ma duce pe terioriu familiar.

Stefan Iordache

A murit.

Nu ma intelegeti gresit, nu plang dupa el si nici nu topai intr-un picior.

Mi-e oarecum indiferent. Si indiferent imi este nu pentru ca nu il apreciez ca si artist, intamplator e unul din actorii care mi-au placut de la prima vizionare, ci pentru ca prezenta lui in viata mea cotidiana a fost asa de mica incat starea lui civila (casatorit/necasatorit/divortat /decedat) era un mister pentru mine. Daca m-ar fi intrebat cineva acum zece zile despre prezenta lui Stefan Iordache in randurile celor ce inca se lupta cu viata i-as fi raspuns cu “Probabil ca da, nu am auzit nimic la stiri care sa infirme asta.”

Da… la stiri. In caz ca nu ati observat, stirile noastre joca rol si de rubrica Comemorari intre ale carei randuri lugubre se regasesc din cand in cand personalitati mai mult sau mai putin mondene… uneori chiar mai mult sau mai putin personalitati. Asta-i ok, ofera ocazia persoanelor ignorante ca mine sa nu ramana prea in urma cu vremurile si sa ajunga sa creada cum ca Frank Sinatra inca mai canta la Caesar’s Pallace in Las Vegas in fiecare miercuri si joi dupa 9 PM (PM – post meridian, adica 21.)

Altceva nu inteleg nici in ruptul capului. Si anume natura siropoasa si plangacioasa a reportajelor ce descriu mai sus numitul gen de evenimente. M-am prins ca intentia este de a ma sensibiliza si a imi zgandari coarda umanista si miloasa la adresa proaspetei (scuzati disocierea brutala) treceri in lumea celor drepti sau strambi a subiectului.

Dar de ce trebuiesc sesibilizat ? Asta nu inteleg. De ce buletinul de stiri de la ora 7, declarat cu surle si trambite ca fiind obiectiv si impartial, incerca sa stoarca lacrimi si regrete de la mine ? O face cu nonsalata si insistenta, de parca modul asta murdar de a prezenta lucrurile este unul corect si echitabil, demn de un calup informativ.

Fara sa vreau am vazut unul din reportajele astea zilele trecute pe marginea decesului (desi literalmente era mai degraba pe marginea mormantului) lui Stefan Iordache.

Sincer nu am vrut sa-l vad, dar nu am avut de ales, telecomanda o rontaia Matei (afectuos alintat de aici incolo fimiu’) care devine foarte nemultumit, foarte repede, cand cineva incerca sa ii ia ceva din gherute. Am vrut sa schimb singurel postul dar am observat ca m-am de-tehnologizat complet si nu mai stiu cum naiba se schimba posturile la TV fara dracaria aia cu butoane multe ce il comanda de la distanta. In plus, ochii nu puteam sa ii inchid si nici degetele in urechi sa mi le bag fiindca fimiu’ inca are ciudatul obicei sa cada de pe canapea exact cand nu te uiti la el.

Asa ca m-am uitat. O succesiune de imagini de pe mariginea unui loc de veci, presupun al lui, dar nu sunt sigur ca nu am vazut nici o eticheta nicaieri si nici un card pe care sa scrie “Rezervat Stefan Iordache”, impreuna cu o insiruire de persoane triste si indoliate fiecare exprimandu-si durerea asa cum o simtea. Dintre toti, unul anume mi-a captat atentia prin comentariul facut, comentariu pe care l-am auzit si ulterior si l-am mai auzit si la alte evenimente de genul asta fie ele televizate sau nu. Am impresia ca e un comentariu stas, certificat ISO si agreeat de IEEE si UE.

Si anume: “L-a luat Dumnezeu sus la el sa joace doar pentru el”. Ma rog, in alte situatii “sa joace” este mereu inlocuit cu ceva pertinent la adresa profesiei exercitate inainte de schimbarea permanenta a codului postal. Revenind la comentariu, imi pare ciudat cel putin din doua puncte de vedere.

In primul rand, saracul om dupa ce ca e mort trebuie sa continue sa profeseze ? Parca idea era de “vesnica odihnire” nu de “vesnica profesare”. Stiu ca se zice ca meseria e bratara de aur, dar parca e prea de tot.

Ma intreb cat de flexibil poti sa fii cu dogma si cat de permisiv cu interpretarea caietului de sarcini si specificatiilor divinie (v1.0 si respectiv v1.5) inca sa crezi ca trecutul “dincolo” e doar o intrare in prelungiri a aceluiasi meci, fara posibilitatea terminarii prin moarte subita ?

In al doilea rand, sa imi fie cu iertare dar… de ce mereu “L-a luat Dumnezeu sus la el” ? Din sumarele mele cunostinte in ceea ce priveste cele sfinte, parca erau doua directii aici: una sus si una jos, iar decizia vis-a-vis de sensul de deplasare dupa depasirea intersectiei viata/moarte se decidea in functie de varii fapte savarsite dealungul intregii vietii. Prezenta in ochiul public intr-un mod agreabil si drag tuturor, ca artist sau scriitor, sa fie oare echivalentul unei sanctificari defacto ? Daca mie mi-a placut ce am vazut pe sticla sau am citit pe foaie, asta inseamna ca si lui D. i-a placut suficient de mult incat sa tina loc de judecata ?

Umila mea parere este ca la ambele dileme raspunsul este simplu nu, doar ca e mai usor sa spui ceva ce suna bine decat sa fii onest sau poate chiar original. Impresia pe care fraza ar trebui sa o lase in urma este una de compasiune, respect si apreciere veritabila, si poate candva chiar o facea. Acum insa este suficient de des utilizata incat a devenit un fel de Buna Ziua al comemorarilor… rece si impersonal la fel ca si “Sa-i fie tarana usoara” sau D sa-l “odihneasca-n pace” (asta din urma daca e sa ne luam dupa prima dilema ar fi fix pe dos cu realitatea)

Cu toate astea insa, acum cateva zile tot m-am uitat la “Cel mai iubit dintre pamanteni”. Era pe unul din posturile de raspandire nationala, cred ca si gest in memoriam, dar eu abea cand curgeau genericele de final mi-am dat seama de ce era difuzat filmul. Si tot atunci am realizat si ca nu o sa mai vad vreodata un film nou cu Stefan Iordache. Brusc mi-am dat seama ca sunt sensibilizat, simt ceva si nu-i deloc bucurie sau amuzament, e ceva vecin cu regretul, ca un gol in stomac… iar astea toate fara sa fi vazut vreun jurnal de stiri in prealabil sau sa ascult pe altcineva exprimand regret si tristete. L-am ascultat in schimb pe Stefan Iordache si a fost de ajuns.

” Moartea e aşa o chestie care nu se intreaba, ca să nu fii intrebat. ” – M.Preda

Formatari

Nu stiu sa formatez. Pe bune.

Mi-am dat seama de asta de mai multa vreme dar nu i-am acordat suficienta atentie incat sa si pun ideea pe foaie.

Nu stiu sa formatez in Word, nu stiu sa formatez in PowerPoint, habar nu am cum sa trag linii drepte in Photoshop, ideea de Java Code Conventions ma eluda precum Elodia autoritatile, cat despre indentarea unui XML nu-mi reuseste chiar daca imi tragi linii cu carioca pe monitor.

Dar nu asta ma streseaza asa de mult, ci faptul ca nu stiu sa formatez cuvinte, nici pe foaie (sunt convins ca pana si in textul asta or sa se strecoare greseli, desi am sa-l verific macar de doua ori innainte sa il dau de bun) si nici verbal.

De cand ma stiu am tot fost corectat de multi, si dintre toti cel mai mult de mama, saraca inca mai spera sa scoata ceva din mine la capitolul asta ca la altele a renuntat de mult, dar asta e o poveste pentru alta foaie. Ba unul ba altul au incercat sa imi arate ca “aduno” se scrie cu liniuta, ”fi” are doi de i sau ca “as mintii” are doar unul singur. “Cata frunza, cata iarba” mi-au dat cu manualul de gramatica in cap si DOOM-ul peste degete facand din reformarea mea in ale gramaticii si ortoepicii, o misiune de onoare cu iz de martirism, spunandu-si in barba (oare e bine pusa cratima ?) ca aveau sa ma faca sa vad oroarea caii mele sau sa cedeze psihic incercand.

Pot spune de pe acum: am rezistat cu stoicism si incapatanare la toate incercarile lor. Nu ca le-as dispretuii intr-un fel sau altul, din contra, in sinea mea pe toti cei ce ma corecteaza ii respect si ii apreciez pentru ca isi dau silinta si aloca timpul necesar pentru a o face. E vorba mai degraba de o inversunare draconica din partea mea de a nu renunta la un drept fundamental al meu. Acela de a stalcii limba materna asa cum consider eu de cuviinta. Nu-i ilegal, daca ar fi, pe undeva prin dulcea lege romaneasca s-ar gasii un paragraf care sa ma ameninte cu inchisoarea sau cu amenda contraventionala pentru un i in plus, o virgula aiurea sau o liniuta ce cracaneaza nejustificat ‘nusce cuvant. Poate doar imoral cumva, dar nici atat avand in vedere ca respiram si ne zbatem intr-o (cratima asta stiu ca-i pusa bine, am luat bataie in generala la ora de gramatica din cauza lui –o si –un) societate a carei moralitate se modifica constant infunctie de ultimul iPhone, iPod sau pretul barilului de petrol.

Am aproape zilnic placerea de a interactiona cu trei tipuri de oameni diferiti in ceea ce priveste dulcili grai romanesc. Unuia ii place sa foloseasca limba romana corect in fraze si formulari, altuia ii sar in ochi de la o posta expresii gresite ca punctele pe radar intr-un aeroport militar, iar cea de a treia persoana pare sa stie tot (zic “pare” ca inca sper sa o pot contrazice intr-o buna zi) in ceea ce priveste gramatica romana. Si toate trei, la un moment sau altul m-au corectat si apostrofat pentru uzul nepotrivit sau defectuos a unei componente lingvistice din ariile lor de expertiza.

Eu nu-s ca ei, nu-s cineva anume si nici nu vreau sa fiu, insa-mi rezerv o oarecare licenta poetica ce imi permite sa imi privesc limba materna mai mult ca pe o plastilina maleabila decat ca pe un bat de fibra de sticla transparenta (cu asa ceva mi-am luat bataie la mai sus numita ora de gramatica) infipt in fundul academic al natiei romane. Si ca atare mai uit un i, mai pun un minus aiurea prin cuvinte sau mai stiu e ce alta fapta marsava ce atenteaza la obrazul pudic gramatical. E limba mea materna, m-am nascut in ea si o sa mor in ea asa ca pot considera ca avem o relatie de lunga durata, iar in relatiile de lunga durata participantii se mai schimba si se mai muleaza unul dupa celalat. Eu m-am conformat si am invatat-o, acum se conformeaza si ea si-si mai pierde din corectitudine. Zice-se ca fiecare pasare pe limba ei moare, personal cred ca meritam fiecare din noi o moarte mai… personalizata cu propriile i-uri lipsa sau in plus, cu admosfere din cand in cand in loc de atmosfere sau mai stiu eu ce orice altceva va face barca sa pluteasca.

Chiar si asa, cred ca la finalul zilei tot vom putea supravietuii unii cu altii si inca ne vom inelege, ma rog… asta cu intelesul e oarecum mai relativa.